......revărs adesea lacrimile suferinței

....zac tăcut cu capul rezemat de marginea patului, iar în liniștea serii tărzii, în timp ce privesc adesea către fotografia aflată pe marginea patului.
.....un sunet a unei clape de pian răsună într-una din micul defuzor aflat pe marginea ferestrei, răscolind parcă tristețea suferinței.....
și totuși mă aplec ușor către fotografie, luand-o cu ambele măini și încep a zbucima în lacrimi,ingenunchind, cerănd în glas stins ajutorul către ruga lui dumnzeu:
-o doamne, de ce ai luat această fată de lănga mine?!
-de ce?...
în doar căteva clipe se lasă o tăcere adăncă in sufletul meu și aud adesea sunetul clapelor de la pian care devine tot mai pustiu

in memoriam......

....îmi este greu să mă opresc printre lacrimile amare, în timp ce stau în noapte tărziu și astern printre foile albe cuvintele rostite pe care le șoptesc în zadar.....
în ecoul trist al camerei imi aud vocea rostind adesea, spunănd:
-unde ai ești dragă fată?
-de ce nu am fost și eu acolo prezent?
-nu pot să cred așa ceva...
-nu-mi vine să...
-de ce tocmai tu ai căzut în calea suferinței, a unui chin al bai de sănge în negriciosul fum ce se așternea cu repeziciune peste al tău corp.
-și totusi poate sper că acolo unde vei fi, poate va fi o lume mai bună,
-acolo unde îngerii îți căntă vesel cu acel sunet, a unor versuri pe care doar tu le auzi.

in memoriam......

...dragă scumpă sorina florentina, imi este greu să cred că numai esti printre noi și adesea simt cum lacrimile imi curg șiroaie pe obraji, în timp ce stau rezemat de colțul mesei si privesc în tăcere catre lumina peijisă ce cade de-a lungul ferestrei......

....o scumpă fată!... unde ai plecat?!.....
-de ce numai ești printre noi?
-de ce ai vrut să ne părăsești?
...(...) ai plecat în în grabă, fără să lași în urmă un zămbet pe al tău chip....
acum cănd ai luptat cu toate forțele naturi vie și, te-au dus de dincolo de lumina pustie, al întunericului trist, dar mai ales al suferinței.
port cu mine mereu, a ta fotografie cu chipul tău vesel și ori de căte ori mă aflu în loc al singurătăți, în timp ce stau pe bancă, imi scot din buzunarul cămăși, a ta fotografie pe care o voi privi înlăcrimat, rostind in cuvintele mele amare:
-unde ești dragă frumoasă și scumpă fată?!...
-de ce ai plecat și mai lăsat singur pe lume....
văntul primăveresc, îmi alungă zămbetul de pe al meu chip, dar nu mai știu ce să fac...
...și totuși de ce nu am fost acolo să lupt împreună cu tine
-de ce oare?!