Jurnalul unei calatori:
ora 6:32 Mă trezesc cu întărziere din patul cel lung aflat langa perete, cand de indată mă apropri la chiuveta din cameră. Deschid în grabă robinetul și încep a mă spala peste față. Un timp mai tărziu mă întălnesc atăt cu ceilalți profesori căt și cu profesorul Academician, unde împreună urcăm în autocarul care ne aștepta de ceva timp în fața Universității Alexandru Ioan Cuza. Tăcut, mă așez pe scaunul de langă geam, uităndu-mă cu atenție la oameni care merg pe stradă, cu capul aplecat și părănd asfel întristați. Mergănd cu autocarul căteva ore, mai tărziu poposim catvea minute într-o mică localitate numită Pașcani.
ora 7:39 Atunci, coborănd, îmi iau aparatul de fotografiat și entuziasmat încep să surprind căteva imagini a unei păduri aflată la mică distanță. Apoi încep să parcurg căteva pași pe o aleie îngustă care ducea catre pădure, dar fără să zac pe gănduri, pășesc încontinu în mare tăcere. Încercam să suprind fiecare imagine,fiecare colțișor care inspiră un loc anume; profitănd astfel de fiecare moment. Dincolo de gardul înalt a unei clădiri se auzise un zgomot puternic; de această dată mă apropriam cu pași repezi. Pe chipul meu se așternu deoadată o expresie rigidă de parcă m-aș fi speriat de ceva anume; dar nu înțelesem atunci deloc ce se întămplase.
-Ai face bine să te apropri, că trebuie să mergem- îmi zise unul din profesori care între timp iși așeza ochelari pe ochi, și vrănd astfel să se asigure că nu lipsește nimeni dintre noi. Cu toți urcăm și mergem să ne continuăm drumul pănă la Arad. Deși fiind distanța foarte mare, unde cineva se aproprie către șofer zicăndu-i:
-Pănă la Arad e vreo mie de km, d-le șofer.
-Așa este?- spuse unul din profesori care iși așeza în grabă gemantanul voluminos cu cărțile sale.
Iar șoferul îi răspunse dar fără a gesticula vreun semn;
-Sigur d-le. Avem de mers pănă la Arad. Un sunet viu al a unui căntec care se auzise din difuzorul suspendat, îmi distrage atenția și vrănd astfel să-l opresc, dar neștiind cum anume. Amorțit parcă printre gănduri, privesc continu pe geamul lat, văzănd adesea mai multe indicatoare care duce către un anume loc unde avea să mai poposim căteva minute.
11:23 Ajungem către Piatra Neamț în doar căteva minute. De îndată ce am ajuns, o parte dintre colegi au coborăt din autocar. Dar numai că la un momendat căzusem din nou printre gănduri, cănd de îndată ce văd din îndepărtare o cladire înaltă ce avănd niste semne simbolice a unor cruci așezate pe o parte. Știind că simbolizează ceva anume, dar că e o biserică. Văzusem mai apoi un mic deal care se întinde pănă într-o mică pădure. Indepărdăndu-mă ușor pe un drum lat unde pe un indicator a unei săgeți scria cu majuscule: Poiana Teiului. Văzănd indiactorul, imi trezește o mică amintire legată de o fată pe care o cunoscusem cu ceva timp în urmă, doar intr-o lume aparte. O lume virtuală, unde doar cuvintele rostite în scris printre scrisorile reci pe care ne trimiteam unul față de celălalt; sau gesticulănd prin semnele unor voci timide care se auzeau dincolo de telefon.Mergănd mai apoi pe un drum a unui pod înalt șila un momendat observam cum o fată ce purta o rochie de nuanță albă se aproprie timidă pe acelasi drum pe care mergeam și eu. Mă întrebam în gănd dacă este cumva acea fată numită: Anca Popescu. Drumul începuse să se înguste, cănd împreună ne apropriam unul față de celălalt.
Repetănd într-una numele acelei fete,la un momendat mă opresc din mers și îndată încep să abordez acea fată pe cale amiabilă și în semn de respect, spunăndu-i în glas stins și timid:
-Bună ziua dragă! Aș vrea să te întreb ceva... dacă ești amabilă. Atunci fata privind catre mine cu ochii ei timizi spunăndu-mi pe un ton al voci calde și fără să gesticuleze printr-un semn anume, mă privește uimită de parcă ar dori să mai spună ceva.
-Spuneți ce anume doriți și dacă vă pot ajuta cu ceva. Îmi spuse ea în cuvintele ei, dorind să fie amabilă cu mine, atunci timid încep să o întreb cum o cheama și dacă cumva se numește Anca.
- A nu!....
-Mă numesc Cerasela. Îmi spuse ea cu ultimile cuvinte și de îndată imi ceream scuze față de ea, crezănd că astfel este acea fată cu care comunicasem cu ceva timp în urmă. La finalul discuției, îmi scot din buzunarul din stănga a rucsacului, oferăndu-i în semn de recunoștință un mic cadou simbolic. Un plic în care se afla o pereche de cercei.
-Dă-mi voie săți ofer acest mic dar!- spusem eu, dar fata care se numea Cerasela, refuză timidă micul cadou, dar pănă la urmă a acceptat astfel încăt s-a lăsat convinsă de cuvintele mele și totodată, nu înainte de a-mi lua rămas bun o îmbrățisez cu drag.
Pașii ei se îndepărtau de mine, așa cum pași mei se îndepartau de ea. Timpul trecuse fulger, de parcă numai știam în ce loc mă aflu, cănd din îndepărtare unul din colegi facuse semn să mă grăbesc către autocar, iar în cuvintele sale care se auzeu în ecou, strigănd:
-D-le Florescuuuuuuu.....
-Haideți că trebuie să mergem să continuăm drumul pănă la Arad!
Auzind astfel de cuvinte rostite ca din ecou, mă grăbesc cu pași repezi către autocar, dar nu înainte de a da ultima privire la indicatorul aflat la marginea străzi care scria: Poiana Teiului.
..................................................................................................
