bucuria culorii noptiilor tarziei...

Incep sa simt ca totusi ceva in mine moare cate putin in fiecare secunda atunci cand deseori privesc in singuratate. Ma trezesc la fiecare ora a diminetii, indiferent de ora si zi. Indata ma aoproprii de masa ingusta a camerei si incep a lua aparatul de fotografiat, cand intre timp incerc sa ma asez comod, ingenuchind la lumina care cade piezis de-a lungul covorului lung. Un sunet ciudat se aude din indepartare, dar nu bag de seama si incep a deschide aparatul de fotografiat, astfel ca ma asez lipit de chiuveta si dau drumul la apa care curge neincetat de la robinet. Perdeaua cea lunga, lasa umbra peste fata mea, pe care pasii unor ganduri lasa un ecou de pustiu. Intr-un colt al camerei, observ o frunza care cazuse cu ceva timp de pe masa, rupta dintr-un colt, iar mai incolo se afla un pahar cu apa cu cateva picaturi care se mai scalda in tacerea ei. Pe cearsaf se observa o linie a umbrei, lasand sa se vada cateva urme a unor picaturi de tristete lasate cu o noapte in urma. In spatele oglinzii se vede atasat o imagine a carei chip, imi trezeste o amintire vaga, a unei fete pe care o cunoscusem cu ceva timp in urma (doar virtual). Cu chipul ei sensibil priveste neincetat catre mine, iar eu de cand in cand mai trag cu coada ochiului la acea imagine a unei fotografii lipite de oglinda. Spre seara tarziu, ma apropri de patul cel lung si incep am deschide tinuta de strada si lasandu-ma intins de-a lungul patului, unde cazand intr-un somn adanc.

.....patrund in adancurile lumini

Doua zile mai tarziu, revin la ora tarzie a noptii in camera unde locuiesc, iar apoi ma asez confortabil pe micul scaun aflat in fata pc-ului si incercand sa-mi adun gandurile. Un timp mai tarziu, ma ridic din nou de pe scaun si ma apropri de fereastra, dar nu observ nicio urma de lumina pe care o vazusem acum cateva zile in urma. Timpul se scurse usor, iar eu incecam sa ma izolez intr-un anume loc in care doar eu singur sa ma aflu, si imbratisand cu lacrimi in ochi, un tablou a care imagine se afla chipul unei fete car tocmai o pierdusem cu ceva timp in urma. Ori de cate ori priveam acea imagine, imi rascolea o parte din amintiri din copilarie. Vrand sa mai spun ceva in cuvintele mele, dar ma opresc pe moment si indata ingenuchind, iar apoi imi rostesc cu cuvintele mele reci o rugaciune catre Dumnezeu.
Inca ma simteam palid si putin ametit de durerea bolii de care sufar a maladiei Wilson, nedumerit cu privirea la ce anume trebuie sa mai fac, ma sprijin de marginea patului din camera, si imi acopar de graba capul si fata cu patura cea neagra.
In cele din urma, stand nemiscat cu patura peste cap si incercand astfel sa ma intind de-a lungul pardoselei, cazand intr-un somn adanc si pustiu.

...doar un singur univers

Imi las bucatica de hartie pe coltul mesei, iar apoi imi sterg penita de la stilou cu un pietec de piele moale de caprioara, imi impun de unul singur sa-mi pastrez calmul si imi sterg lacrimile care curg pe obraji. O lumina din indepartare o vazusem pentru prima data, cand indata ma ridic de graba pe scaun cand ma indrept indata catre fereastra.
-Dar ce anume reprezinta acea lumina?, intrebasem mirat, cand de-astfel privirea imi era atintita catre fereastra cea mica a camerei. In intunericul din camera se asterne tacerea noptii tarziei, cand deoadata incep a ingenuchia si stand ascuns sub masa din coltul camerei. Auzeam parca o voce din indepartare, facandu-ma sa ma tot indepartez de locul in care ma aflu si cerand parca sprijin peretilor albi si goi.
Cercetam fiecare miscare, fiecare semn pe care il faceam; dar nu stiam ce anume se intampla cu mine....
Lumina difuza care inca mai persita, o priveam continu, doar pe moment. Simteam ca ma aflu scufundat printre gandurile negre si pusti a lumii, cand deseori acea lumina care patrundea printre geamul transparent, imi tot rascolea o anume imagine cu chipul unei fete pe care nu o cunoscusem deloc. Un timp mai tarziu, iesind de sub masa si ma ridic de graba, dar fara a mai privi acea lumina din intunericul din camera, iar apoi imi acopar capul capul si fata cu patura cea neagra de pe pat si strigand in glas tare, pe o voce care raspuna ca intr-un ecou in intreg palier.
-Lasati-ma in paceeeeeeeeeee!.....

Jurnalul unei călători

Jurnalul unei calatori:

ora 6:32 Mă trezesc cu întărziere din patul cel lung aflat langa perete, cand de indată mă apropri la chiuveta din cameră. Deschid în grabă robinetul și încep a mă spala peste față. Un timp mai tărziu mă întălnesc atăt cu ceilalți profesori căt și cu profesorul Academician, unde împreună urcăm în autocarul care ne aștepta de ceva timp în fața Universității Alexandru Ioan Cuza. Tăcut, mă așez pe scaunul de langă geam, uităndu-mă cu atenție la oameni care merg pe stradă, cu capul aplecat și părănd asfel întristați. Mergănd cu autocarul căteva ore, mai tărziu poposim catvea minute într-o mică localitate numită Pașcani.
ora 7:39 Atunci, coborănd, îmi iau aparatul de fotografiat și entuziasmat încep să surprind căteva imagini a unei păduri aflată la mică distanță. Apoi încep să parcurg căteva pași pe o aleie îngustă care ducea catre pădure, dar fără să zac pe gănduri, pășesc încontinu în mare tăcere. Încercam să suprind fiecare imagine,fiecare colțișor care inspiră un loc anume; profitănd astfel de fiecare moment. Dincolo de gardul înalt a unei clădiri se auzise un zgomot puternic; de această dată mă apropriam cu pași repezi. Pe chipul meu se așternu deoadată o expresie rigidă de parcă m-aș fi speriat de ceva anume; dar nu înțelesem atunci deloc ce se întămplase.
-Ai face bine să te apropri, că trebuie să mergem- îmi zise unul din profesori care între timp iși așeza ochelari pe ochi, și vrănd astfel să se asigure că nu lipsește nimeni dintre noi. Cu toți urcăm și mergem să ne continuăm drumul pănă la Arad. Deși fiind distanța foarte mare, unde cineva se aproprie către șofer zicăndu-i:
-Pănă la Arad e vreo mie de km, d-le șofer.
-Așa este?- spuse unul din profesori care iși așeza în grabă gemantanul voluminos cu cărțile sale.
Iar șoferul îi răspunse dar fără a gesticula vreun semn;
-Sigur d-le. Avem de mers pănă la Arad. Un sunet viu al a unui căntec care se auzise din difuzorul suspendat, îmi distrage atenția și vrănd astfel să-l opresc, dar neștiind cum anume. Amorțit parcă printre gănduri, privesc continu pe geamul lat, văzănd adesea mai multe indicatoare care duce către un anume loc unde avea să mai poposim căteva minute.
11:23 Ajungem către Piatra Neamț în doar căteva minute. De îndată ce am ajuns, o parte dintre colegi au coborăt din autocar. Dar numai că la un momendat căzusem din nou printre gănduri, cănd de îndată ce văd din îndepărtare o cladire înaltă ce avănd niste semne simbolice a unor cruci așezate pe o parte. Știind că simbolizează ceva anume, dar că e o biserică. Văzusem mai apoi un mic deal care se întinde pănă într-o mică pădure. Indepărdăndu-mă ușor pe un drum lat unde pe un indicator a unei săgeți scria cu majuscule: Poiana Teiului. Văzănd indiactorul, imi trezește o mică amintire legată de o fată pe care o cunoscusem cu ceva timp în urmă, doar intr-o lume aparte. O lume virtuală, unde doar cuvintele rostite în scris printre scrisorile reci pe care ne trimiteam unul față de celălalt; sau gesticulănd prin semnele unor voci timide care se auzeau dincolo de telefon.Mergănd mai apoi pe un drum a unui pod înalt șila un momendat observam cum o fată ce purta o rochie de nuanță albă se aproprie timidă pe acelasi drum pe care mergeam și eu. Mă întrebam în gănd dacă este cumva acea fată numită: Anca Popescu. Drumul începuse să se înguste, cănd împreună ne apropriam unul față de celălalt.
Repetănd într-una numele acelei fete,la un momendat mă opresc din mers și îndată încep să abordez acea fată pe cale amiabilă și în semn de respect, spunăndu-i în glas stins și timid:
-Bună ziua dragă! Aș vrea să te întreb ceva... dacă ești amabilă. Atunci fata privind catre mine cu ochii ei timizi spunăndu-mi pe un ton al voci calde și fără să gesticuleze printr-un semn anume, mă privește uimită de parcă ar dori să mai spună ceva.
-Spuneți ce anume doriți și dacă vă pot ajuta cu ceva. Îmi spuse ea în cuvintele ei, dorind să fie amabilă cu mine, atunci timid încep să o întreb cum o cheama și dacă cumva se numește Anca.
- A nu!....
-Mă numesc Cerasela. Îmi spuse ea cu ultimile cuvinte și de îndată imi ceream scuze față de ea, crezănd că astfel este acea fată cu care comunicasem cu ceva timp în urmă. La finalul discuției, îmi scot din buzunarul din stănga a rucsacului, oferăndu-i în semn de recunoștință un mic cadou simbolic. Un plic în care se afla o pereche de cercei.
-Dă-mi voie săți ofer acest mic dar!- spusem eu, dar fata care se numea Cerasela, refuză timidă micul cadou, dar pănă la urmă a acceptat astfel încăt s-a lăsat convinsă de cuvintele mele și totodată, nu înainte de a-mi lua rămas bun o îmbrățisez cu drag.
Pașii ei se îndepărtau de mine, așa cum pași mei se îndepartau de ea. Timpul trecuse fulger, de parcă numai știam în ce loc mă aflu, cănd din îndepărtare unul din colegi facuse semn să mă grăbesc către autocar, iar în cuvintele sale care se auzeu în ecou, strigănd:
-D-le Florescuuuuuuu.....
-Haideți că trebuie să mergem să continuăm drumul pănă la Arad!
Auzind astfel de cuvinte rostite ca din ecou, mă grăbesc cu pași repezi către autocar, dar nu înainte de a da ultima privire la indicatorul aflat la marginea străzi care scria: Poiana Teiului.
..................................................................................................

găndurile vii....

De unul singur pasesc ingandurat pe o aleie ingusta, unde la un momendat observ umbra unei persoane, dar cand m-am intors, vazusem o fata cu rochia s-a bleo si avand in mana stanga un mic carnetel. Desi nu dadusem mare importanta, cand de unul singur imi continu drumul si din indepartare observ un loc unde se afla un elan de grau, tacut in adiera vantului rece.
Ma opresc din mers cateva clipe, cand indata imi scot din rucsacul voluminos aparatul de fotografiat si incep a explora in lumea imagini.
Ma bucuram din plin, cand adesea observam prin lentila de la aparat o mica imagine care parea total diferit, fata de cum este vazut cu ochiul liber. Fara a iesi din umbra tufisului de grau, simt ca ma apropri mai mult de un alt loc pe care nu-l vazusem niciodata, dar din incercarea sa aud un sunet, pe care inca nu auzisem niciodata. Parand totul bizar in linistea zilei, cand totusi ma adancesc in gandurile mele si fara sa mai zabovesc, imi continu drumul cel lung prin tufisurile grele.

doar eu singur.....

In singuratatea naturi vie, m-am retras deoparte, profitand faptul ca in jurul meu nu se afla nimeni decat eu insa-mi. Atunci am rostit in cuvintele mele reci, zicand:
-Ah! Ma bucur ca sunt singur
-Ma bucur enorm demult, spunand printre lacrimile de bucurie, cand intre timp imi scot cu mare graba aparatul de fotografiat din rucsacul cel spatios pe care il purtam adesea cu mine. Un timp mai tarziu, observ din indepartare chipul unei fete, care probabil se plimba pe o aleie ingusta. Purtand pe ea o rochie cu fusta joasa, iar in par avea un trandafir de nuanta galbuie. Se aproprie de mine cu pasi marunti, dar eu tot priveam chipul ei vesel, cand intre timp observam ca tot merge si deodata se opreste in directia mea. Ne priveam unul pe celalalt, iar eu am intrebato pe un ton rigid, zicand:
- S-a intamplat ceva?, intrebam eu. Ea tot continua sa ma priveasca dar fara sa-mi raspunda si atunci, mirata, isi scoase dintr-o mica gentuta un biletel. Atunci mi-l-a imanat, dar insa, nebagand de seama am luat biletul si l-am rupt in mai multe bucati, spuandu-i pe un ton sec:
-Lasa-ma naibii in pace!, spunand, dar numai sa scap o data de ea si de unui singur am plecat sa-mi continu sa explorez in lumea imagini. Doream doar eu singur sa fiu si nimeni alcineva.
Vreau doar eu insa-mi sa fiu cu natura insa-si si sa ma bucur de fiecare colt a frumuseti si a imagini pe care o creiez dincolo de lentila aparatului de fotografiat.

privirea întunecată...

sunetul pustiu...

cel mai scurt drum....

Mă opresc din drum pentru căteva minute, iar apoi îmi scot aparatul de fotografiat. Atunci o umbră neagră, imi distrage atenția unor pași mici pe care dănd o senzație de disperare și întristare. Privesc neîncetat și speriat la acele urme și îmi revărs pe obrajii mici picături ale unor lacrimi....

frumusețea naturii vie....

O lumină puternică ce cade printre frunzele verzi a unui copac, ma cheamă într-una cu mirosul său,și atunci mă opresc pentru căteva clipe, zăcand în adăncuri....

Hristos a Înviat !

“Doresc să adresez tuturor românilor, care sărbătoresc Sfintele Sărbători de Paşti, cele mai calde urări de pace, sănătate şi împliniri. Fie ca Învierea Domnului să ne aducă în suflet lumină şi să redescoperim bucuria comuniunii şi a speranţei, în familie şi în societate, împreună cu cei care au nevoie de ajutorul şi solidaritatea noastră. Hristos a înviat!”.

liniile bucurie a unui anotimp frumos....

primăvara în culorile ei...

nostalgia culoriilor...

atacurile frumuseții vie....

în pustietate...